Toti copiii ar trebui iubiti neconditionat insa, observ tot mai mult, numai ei sunt capabili sa iubeasca neconditionat. Cred ca ne pierdem abilitatea asta undeva, in procesul de maturizare.
Copiii isi iubesc parintele prezent atat de mult inca se identifica cu el; daca simt ca parintele n-ar vrea ca el, copilul, sa plece la celalalt parinte, atunci copilul spune ca nu isi doreste sa mearga... Daca insa ajunge acolo, ii spune ca el ar vrea sa vina des, des, ba chiar unii spun si ca ar vrea sa se mute acolo.
In esenta, copilul e debusolat, bulversat, nu stie ce simte si atunci simte ce i se transmite din proximitate.
Totusi, e bine de amintit ca, in afara de faptul ca celalalt parinte al lor, absent, e psihotic, in rest, toti parintii se gandesc la copiii lor. MODUL de a se gandi si raporta insa poate fi, de la defectuos, la cel mai prost cu putinta.
Prin urmare, copilului nu-i turnam povesti cand ii spunem ca tata sau mama ar vrea sa-l vada, insa probabil nu are timp... ci ii spunem adevarul, caci e adevarul, chiar daca acest adevar doare si chiar daca el nu e constientizat nici macar de parintele absent.
Faptul ca parintele absent ar vrea sa-l vada, ar vrea sa poata sa-l vada, ar vrea sa fie mandru de el, asta e adevarat in majoritatea situatiilor, insa majoritatea copiilor nu stiu ca niste orgolii il tin pe celalalt parinte departe de ei, ca lipsa posibilitatii de a impune conditiile vizitei il tin pe celalalt parinte departe de el, ca propriile frustrari ALE PARINTILOR il tin departe de el, ca uneori chiar rusinea sau stima proasta de sine a parintelui il tin departe de el...
Copilul, sarmanul, stie doar ca e vina lui, ca "Daca parintele meu nu vrea sa stea cu mine, oare ce mai merit eu? Normal ca Gigel nu vrea sa se joace cu mine, nici mama/tata nu vrea!!"
Suferinta copilului e mai mare in lipsa si durerea de a nu sti acest adevar, ca parintele vrea sa il vada, ca niste handicapuri de regula proprii nu ii permit, e mai mica decat durerea de a se sti refuzat si atat.
De aceea e extrem de important pentru parintele rezident, ca sa nu devina un parinte absent in prezenta, sa mearga la un psiholog si sa inteleaga diferenta dintre furia lui si iubirea copilului fata de fostul lui partener/a.
E greu de diferentiat, in egoismul uman, ca cineva drag noua iubeste neconditionat un om pe care noi il detestam... vrem ca toti prietenii, vecinii, parintii si chiar copiii nostri sa simta simetric despre acel om care ne-a ranit.
Or, raportat la copii, ar insemna sa le facem o nedreptate.
