Nu. Legea si judecatorul nu poate face discriminari pe criterii de proprietati detinute sau nu. Un parinte e la fel de bun si daca are 7 case (!!) si daca nu are niciuna.
Nu conteaza forma sub care un parinte asigura locuinta copiilor sai; o locuinta cu chirie este la fel de locuinta ca si una in proprietate, instantele nu fac absolut nicio diferenta in acest sens; statusul unuia dintre parinti tolerat in casa la rude este, dpdv al locuintei, inferior unei chirii(daca nu avea o cota din proprietatea asupra imobilului imoreuna cu rudele).
In esenta, nu ar trebui sa va faceti nicio problema cat de mica pentru chirie, sunt persoane care stau in chirie in acelasi loc mai mult decat alti proprietari si nicio persoana nu-i privesc ca paria doar ca platesc o chirie in loc de rate.
In instanta am avut cazuri de parinti tolerati pe la rude sau cu contracte de chirie sau de comodat; ancheta sociala care a aratat ca sunt conditii decente a contat, nu titlul in baza caruia se asigura locuinta.
Stiu caz de parinte-proprietar care a pierdut dreptul de a tine minorii peste noapte ca nu avea apa curenta, desi avea ditamai casa. Prin urmare, conditiile asigurate de parinte, nu titlul conteaza.
vineri, 28 februarie 2014
joi, 27 februarie 2014
Acord parental pentru exercitarea autoritatii parintesti exclusiv - custodie exclusiva?
Parintele nu are dreptul de a se spala pe maini de grija ca are un copil, asa cum un copil nu poate fi condamnat la a ramane fara un parinte sau fara o mana pentru ca parintii lui, inconstienti, decid astfel.
Numai ideea ca un parinte trebuie sa trimita pensie, sa dea un acord etc. il tine pe copil intr-un contact, oricat de precar, cu celalalt parinte lipsa. Sa spui ca daca parintii sunt de acord, atunci ii luam un drept copilului... pe ce se bazeaza? Pe egoismul unui adult?
Daca parintii decid ca pruncul lor mai bine n-ar avea picioare sa mearga la discoteca e bine? Unde e spiritul legii aici?
Care e vina copilului acela ca are doi parinti egoisti si inconstienti si de ce, pentru ca e nenorocit de soarta cu ei pe cap, sa-l mai nenoroceasca si o instanta de judecata?
Discutam pe regula generala ca parintii s-au despartit si se urasc de moarte, fara un pericol concret de traumatizare a copilui de catre unul dintre parinti:
Nu as incuviinta un astfel de acord si nu as recomanda vreodata unui client asa ceva, ba chiar as obliga parintele nerezident sa-i scrie 6 scrisori pe an copilului, sub sanctiune si sa petreaca un minim de zile cu el, la fel. Nu se poate sa-l arunci pe copil doar pentru ca te-ai despartit, nu e vina lui si o instanta nu ar trebui sa incuviinteze asa ceva, vazand ca e impotriva legii.
Cum sa-i dai unui parinte incuviintarea de a-si arunca copilul la gunoi? De a se dezinteresa de el? Nu e moral, legal, nu e nicicum decat cruzime.
Sunt parinti care isi asuma obligati rolul de parinti si unii chiar o fac bine. E din inertie, pornit din orgoliu, din modul in care au divortat ori din presiunile parintilor lor, la final insa au o relatie cu copilul lor si, in esenta, asta conteaza pentru copil.
Stiu copii pentru care relatia cu tatal a constat in sambete petrecute cu bunicii, insa copilul a avut acolo, undeva, un parinte peste care si-a putut canaliza o figura paterna (sigur, de tipul asa nu!) si a putut sa-i reproseze anii fara el, a putut sa inchida cumva anii petrecuti cu bunicii in loc de tata. Psihologic, acea "closure" e extrem de importanta; e suferinta, dar nu e abandon.
Pe copil in ajuta sa aiba o intelegere a situatiei, sa aiba cui spune, pe cine lauda, pe cine apostrofa, nu sa se simta abandonat, asta-i cel mai distructiv sentiment pentru un copil, mai rau decat o palma sau mese neregulate.
Libertatea parintilor nu trebuie sa fie mai importanta decat interesul copilului lor, ca de-aia interesul copilului e superior si al lor nu.
Regret faptul ca in cultura romaneasca nu a crescut sentimentul parintesc peste proverbul "eu te-am facut, eu te abandonez". Am inca speranta, insa atitudini ale profesionistilor de acest tip, ca-i mai bine copilului fara o mana (scuze, fara o mama), ar trebui sa dispara tocmai pentru ca sa porneasca de undeva si raspunderea asta parinteasca.
Numai ideea ca un parinte trebuie sa trimita pensie, sa dea un acord etc. il tine pe copil intr-un contact, oricat de precar, cu celalalt parinte lipsa. Sa spui ca daca parintii sunt de acord, atunci ii luam un drept copilului... pe ce se bazeaza? Pe egoismul unui adult?
Daca parintii decid ca pruncul lor mai bine n-ar avea picioare sa mearga la discoteca e bine? Unde e spiritul legii aici?
Care e vina copilului acela ca are doi parinti egoisti si inconstienti si de ce, pentru ca e nenorocit de soarta cu ei pe cap, sa-l mai nenoroceasca si o instanta de judecata?
Discutam pe regula generala ca parintii s-au despartit si se urasc de moarte, fara un pericol concret de traumatizare a copilui de catre unul dintre parinti:
Nu as incuviinta un astfel de acord si nu as recomanda vreodata unui client asa ceva, ba chiar as obliga parintele nerezident sa-i scrie 6 scrisori pe an copilului, sub sanctiune si sa petreaca un minim de zile cu el, la fel. Nu se poate sa-l arunci pe copil doar pentru ca te-ai despartit, nu e vina lui si o instanta nu ar trebui sa incuviinteze asa ceva, vazand ca e impotriva legii.
Cum sa-i dai unui parinte incuviintarea de a-si arunca copilul la gunoi? De a se dezinteresa de el? Nu e moral, legal, nu e nicicum decat cruzime.
Sunt parinti care isi asuma obligati rolul de parinti si unii chiar o fac bine. E din inertie, pornit din orgoliu, din modul in care au divortat ori din presiunile parintilor lor, la final insa au o relatie cu copilul lor si, in esenta, asta conteaza pentru copil.
Stiu copii pentru care relatia cu tatal a constat in sambete petrecute cu bunicii, insa copilul a avut acolo, undeva, un parinte peste care si-a putut canaliza o figura paterna (sigur, de tipul asa nu!) si a putut sa-i reproseze anii fara el, a putut sa inchida cumva anii petrecuti cu bunicii in loc de tata. Psihologic, acea "closure" e extrem de importanta; e suferinta, dar nu e abandon.
Pe copil in ajuta sa aiba o intelegere a situatiei, sa aiba cui spune, pe cine lauda, pe cine apostrofa, nu sa se simta abandonat, asta-i cel mai distructiv sentiment pentru un copil, mai rau decat o palma sau mese neregulate.
Libertatea parintilor nu trebuie sa fie mai importanta decat interesul copilului lor, ca de-aia interesul copilului e superior si al lor nu.
Regret faptul ca in cultura romaneasca nu a crescut sentimentul parintesc peste proverbul "eu te-am facut, eu te abandonez". Am inca speranta, insa atitudini ale profesionistilor de acest tip, ca-i mai bine copilului fara o mana (scuze, fara o mama), ar trebui sa dispara tocmai pentru ca sa porneasca de undeva si raspunderea asta parinteasca.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)