Judecatori corupti sau lipsa de informare?

In lumea juridica, des, tot mai des, ma intalnesc cu aceste acuzatii de tipul: "Stie pe cineva." "E influient, are bani si poate cumpara pe oricine, mi-a spus-o." "Are o ruda, o pila." "Judecatorul e cumparat, am vazut ca nici nu ma asculta." si altele similare, varietati pe aceeasi tema.

De regula insa, am observat ca e dificil de spus daca partea (sau, din nefericire, avocatul care sustine asta) a inteles exact ce s-a intamplat in dosar, cand si ce anume trebuia sa vorbeasca si de ce nu i s-a permis.
De asemenea, cea mai frecventa greseala intalnita de mine este lipsa asumarii pierderii unui proces. Inteleg de ce e mai usor pentru justitiabil sa gaseasta un tert vinovat de esecul sau in instanta, insa imi e dificil de inteles de ce nu incearca macar sa inteleaga ce s-a intamplat concret si daca, poate, pe undeva, a facut si el ceva ca sa piarda. Doar sa sondeze ideea asta.

Din experienta, cele mai dese dosare in care dreptatea era, sa spunem, pentru mine, clara, dar partea a pierdut... sunt din eroare sau aparare necorespunzatoare!

Dragi justitiabili, daca in proces va veti axa pe probleme accesorii fondului, fara sa insistati pe obiectiuni bune, pe intrebari scurte si concrete, pe probele in sine... atunci aveti sanse sa pierdeti chiar daca aveti toata dreptatea de pe planeta.
Pentru ca justitia omului nu este justitie divina. Judecatorul nu este atoatevazator si atoatecunoscator. Pe jude il invata experienta lui de viata, experienta sa tehnica, experienta sa in audieri de martori, de minori, experienta in dosare similare si, uneori, il mai invata si partile despre cum sa se uite la o problema sau, pur si simplu, vine intamplarea si-i arata un alt punct de vedere al aceleiasi probleme.
Pe baza acestor date si experiente, judele ia o decizie.
In aceste conditii, mi-ar placea sa nu ne suparam ca judele nu stie si nu cunoaste inainte sa verificam daca noi, partile, ne-am comportat corect procesual, depunand toate diligentele.
Si dintre astea toate, prima diligenta pentru o parte este sa stea de vorba cu avocatul ei sa priceapa cum functioneaza sistemul, teoretic si practic.
Sa inteleaga care este forta juridica a unei hotarari judecatoresti, cine si daca poate cineva trece peste ea, ce se intampla la CEDO, cum raspunde un jude profesional si, mai ales, pentru ce...
Este foarte important sa fim informati, caci asa crestem performanta sistemului (oricarui sistem) si ne micsoram frustrarile aparute, deseori, doar din necunoastere.

Daca aveti chestiuni concrete sa va ajute avocatul, e mai bine si mai productiv. Altfel, discutii despre cat de prost merge sistemul si care si cine plateste spagi sau ce finantare nu are sistemul de justitie roman nu sunt discutii despre dosar si nici nu sunt de dorit.
E mai usor sa spui ca si-a bagat dracul coada decat sa iti asumi si sa muncesti sa stai pe calea cea dreapta.

Imi amintesc de o intamplare cand am ras cu un client de-ai mei cam jumatate de ora, cu sughituri, la acuzatia partii adverse ca am platit un jude... intr-un proces de recunoastere paternitate!!! Cu expertiza si tot!!
Si acum ma bufneste rasul cand imi aminitesc tonul partii, miza de doi lei din dosar, stupiditatea ca un jude sa isi asume un astfel de risc (si, sigur, eu sau clientul!!) pentru o prostie care reiesea clar dintr-o expertiza, oricum!!!
De atunci, am mai avut astfel de discutii cu diverse parti, clienti sau adversari si toti, dar TOTI inteleg ca aceste lucruri sunt ca stejarii dintr-o padure: de regula sunt verzi si e absurd si problematic sa te focusezi ca exact al de l-ai nimerit matale e uscat!!!

Va rog, spre binele dv., concentrati-va pe informatii concrete, incercati sa le discerneti si sa le intelegeti si nu va mai lasati purtati de visul ca aveati toata dreptatea din lume, dar copacul ala, copacul ala uscat v-a stat in cale! Nu va incurajati avocatul sa bata apa-n piua despre asta si chiar schimbati-l daca insista. Nu va ajuta cu nimic.

Vrea copilul meu sa-l vada pe celalalt parinte?

Toti copiii ar trebui iubiti neconditionat insa, observ tot mai mult, numai ei sunt capabili sa iubeasca neconditionat. Cred ca ne pierdem abilitatea asta undeva, in procesul de maturizare.

Copiii isi iubesc parintele prezent atat de mult inca se identifica cu el; daca simt ca parintele n-ar vrea ca el, copilul, sa plece la celalalt parinte, atunci copilul spune ca nu isi doreste sa mearga... Daca insa ajunge acolo, ii spune ca el ar vrea sa vina des, des, ba chiar unii spun si ca ar vrea sa se mute acolo.
In esenta, copilul e debusolat, bulversat, nu stie ce simte si atunci simte ce i se transmite din proximitate.

Totusi, e bine de amintit ca, in afara de faptul ca celalalt parinte al lor, absent, e psihotic, in rest, toti parintii se gandesc la copiii lor. MODUL de a se gandi si raporta insa poate fi, de la defectuos, la cel mai prost cu putinta.
Prin urmare, copilului nu-i turnam povesti cand ii spunem ca tata sau mama ar vrea sa-l vada, insa probabil nu are timp... ci ii spunem adevarul, caci e adevarul, chiar daca acest adevar doare si chiar daca el nu e constientizat nici macar de parintele absent.

Faptul ca parintele absent ar vrea sa-l vada, ar vrea sa poata sa-l vada, ar vrea sa fie mandru de el, asta e adevarat in majoritatea situatiilor, insa majoritatea copiilor nu stiu ca niste orgolii il tin pe celalalt parinte departe de ei, ca lipsa posibilitatii de a impune conditiile vizitei il tin pe celalalt parinte departe de el, ca propriile frustrari ALE PARINTILOR il tin departe de el, ca uneori chiar rusinea sau stima proasta de sine a parintelui il tin departe de el...
Copilul, sarmanul, stie doar ca e vina lui, ca "Daca parintele meu nu vrea sa stea cu mine, oare ce mai merit eu? Normal ca Gigel nu vrea sa se joace cu mine, nici mama/tata nu vrea!!"

Suferinta copilului e mai mare in lipsa si durerea de a nu sti acest adevar, ca parintele vrea sa il vada, ca niste handicapuri de regula proprii nu ii permit, e mai mica decat durerea de a se sti refuzat si atat.

De aceea e extrem de important pentru parintele rezident, ca sa nu devina un parinte absent in prezenta, sa mearga la un psiholog si sa inteleaga diferenta dintre furia lui si iubirea copilului fata de fostul lui partener/a.
E greu de diferentiat, in egoismul uman, ca cineva drag noua iubeste neconditionat un om pe care noi il detestam... vrem ca toti prietenii, vecinii, parintii si chiar copiii nostri sa simta simetric despre acel om care ne-a ranit.
Or, raportat la copii, ar insemna sa le facem o nedreptate.

Informare despre avantajele medierii - si dupa decizia CCR

Nu inteleg cum exact este corecta sau buna informarea cu privire la avantajele unei proceduri. Corect, sustin eu, ca avocat, este ca un client al meu sa cunoasca si avantaje si dezavantaje.
Cunoasterea ambelor fete ale monedei duce la asumarea medierii sau nu, la aceasta metoda de stingere a unui litigiu, de rezolvare a unei probleme juridice.

Din pacate, la aceasta sedinta de informare, atat de implicat este mediatorul incat nu am nicio parte care sa fi fost convinsa de acesta sa recurga la mediere. Mai mult, desi nu sunt mediator, desi nu fac mediere sau informare in sensul stabilit de legea 192, demersurile si discutiile cu clientii mei au avut rezultate mai bune in a-i convinge de cat de buna este medierea.
Din nefericire, nu la fel de convinse au fost celelalte parti cu privire la aceste avantaje, insa ma bucur ca am reusit sa conving si parti adverse sa participe la mediere. Nu numai la informare, ci la medierea conflictului.

Alte aspecte negative intalnite in experienta mea de avocat care crede in mediere: unele comunicari de convocare la mediere sunt facute pe mail, insa costa mai mult decat daca ar fi comunicate acte de procedura prin executor judecatoresc cu agent procedural.
Alte comunicari au fost in sensul ca mediatorul i-a inmanat clientului formnularul pentru ca acesta sa-l inmaneze adversarului la urmatorul termen de instanta; acest serviciu a fost platit de client si executat tot de el.
In alt caz am avut client care nu a inteles ce a platit, convins fiind ca plateste medierea, a aflat ca a platit 2 foi A4.

Dupa mai bine de un an de zile de la obligativitatea medierii si dupa o decizie CCR care spune ca nu-i corect sa fie asa de obligatorie, inca nu am un mediator cu care sa colaborez in mod constant; sigur, nu e un lucru rau pentru mediatori, cer destul de mult si nu sunt un client comod.

Am, tot la peste un an de la obligativitatea medierii, mai multe tranzactii, intelegeri, acorduri facute de mine cu partea adversa decat medieri.

Cu regret am aflat ca informatiile privind avantajele medierii par a fi aceleasi pentru cauze diferite; ori divort ori partaj, avantajul e timpul scurt, mai zicem de-o taxa de timbru...
Am avut divorturi unde nici macar nu s-a discutat despre daca exista un copil si cata diferenta ar face pentru acesta o mediere...

In concluzie, am nevoie de un mediator, imi puteti da? Chiar daca nu e obligatorie, medierea e buna. Mediator personalizat, daca se poate...

Privati copilul de un parinte?

Se intâmpla adesea ca, înainte de separarea parinților, copilul să stea ba cu un parinte, cu celalalt... de regula cu unul mai des și cu celălalt mai rar, în functie de vârsta, preocupările și sexul copilului.

Pana in 5 ani e dificilă desprinderea de mamă și, uneori, confundăm asta cu lipsa nevoii copilului de tată. Alteori copilul îl preferă pe părintele care îi face mai des pe plac... și confundăm și asta cu lipsa nevoii de celălalt părinte.

În realitate, un copil are NEVOIE și DREPT la doi părinți. Orice copil.

Dacă celălalt părinte nu-l traumatizează, adică dacă face parte din regulă, fără traume cu bătăi, pedepse umilitoare corporale sau de alta natură... atunci copilul dv. are nevoie de acel părinte.
Nu, nu-i sunteți de ajuns copilului dv. Niciodată nu-i veți fi, va voi și o colega de joaca și un soț... și, întotdeauna, copilul va voi doi părinți, indiferent de modul în care vorbește despre el.
Copiii post-divorț care iși vizitează constant ambii părinți, de regulă, ajung să îi facă pe plac părintelui la care se află în acel moment, fiind de acord că celălalt părinte nu e ideal; adică, așa cum spune la dv. despre tată/mamă, așa spune și la tată/mama despre dv.
Nu e anormal, e un mod în care cel mic se adaptează noii situații și iși arată iubirea față de părintele la care se află. Când spune: ”Mama țipă” sau ”Tata se enervează” asta înseamnă: ” Te iubesc și, dacă ai nevoie să spun ceva rău despre celălalt, asta fac pentru tine”.

Pentru un copil, ce fac părinții lui e idealmente bine, macar în copilăria mică, 0-3 ani; acest sentiment nu dispare instant și se continuă cu o bătălie între ”trebuie că face bine” și propriile valori și discernământ, dincolo de asdolescență.
Asta înseamnă că el trece printr-un chin interior când spune că un parinte al său nu e bun, perfect, nu e ideal. Și cand asta e realitatea, dar și când o spune să vă facă pe plac.

Prin urmare, dacă el poate rupe o bucățică din sufletul lui ca să vă arate iubirea lui, lasați sentimentele personale și faceți-i și lui un bine: trimiteți-l la celălalt părinte cateva zile în plus față de program!

Copii fericiți vă doresc!

Proprietar ca sa asigur locuinta minorului dupa divort??

Nu. Legea si judecatorul nu poate face discriminari pe criterii de proprietati detinute sau nu. Un parinte e la fel de bun si daca are 7 case (!!) si daca nu are niciuna.

Nu conteaza forma sub care un parinte asigura locuinta copiilor sai; o locuinta cu chirie este la fel de locuinta ca si una in proprietate, instantele nu fac absolut nicio diferenta in acest sens; statusul unuia dintre parinti tolerat in casa la rude este, dpdv al locuintei, inferior unei chirii(daca nu avea o cota din proprietatea asupra imobilului imoreuna cu rudele).

In esenta, nu ar trebui sa va faceti nicio problema cat de mica pentru chirie, sunt persoane care stau in chirie in acelasi loc mai mult decat alti proprietari si nicio persoana nu-i privesc ca paria doar ca platesc o chirie in loc de rate.
In instanta am avut cazuri de parinti tolerati pe la rude sau cu contracte de chirie sau de comodat; ancheta sociala care a aratat ca sunt conditii decente a contat, nu titlul in baza caruia se asigura locuinta.
Stiu caz de parinte-proprietar care a pierdut dreptul de a tine minorii peste noapte ca nu avea apa curenta, desi avea ditamai casa. Prin urmare, conditiile asigurate de parinte, nu titlul conteaza.

Acord parental pentru exercitarea autoritatii parintesti exclusiv - custodie exclusiva?

Parintele nu are dreptul de a se spala pe maini de grija ca are un copil, asa cum un copil nu poate fi condamnat la a ramane fara un parinte sau fara o mana pentru ca parintii lui, inconstienti, decid astfel.
Numai ideea ca un parinte trebuie sa trimita pensie, sa dea un acord etc. il tine pe copil intr-un contact, oricat de precar, cu celalalt parinte lipsa. Sa spui ca daca parintii sunt de acord, atunci ii luam un drept copilului... pe ce se bazeaza? Pe egoismul unui adult?
Daca parintii decid ca pruncul lor mai bine n-ar avea picioare sa mearga la discoteca e bine? Unde e spiritul legii aici?
Care e vina copilului acela ca are doi parinti egoisti si inconstienti si de ce, pentru ca e nenorocit de soarta cu ei pe cap, sa-l mai nenoroceasca si o instanta de judecata?

Discutam pe regula generala ca parintii s-au despartit si se urasc de moarte, fara un pericol concret de traumatizare a copilui de catre unul dintre parinti:
Nu as incuviinta un astfel de acord si nu as recomanda vreodata unui client asa ceva, ba chiar as obliga parintele nerezident sa-i scrie 6 scrisori pe an copilului, sub sanctiune si sa petreaca un minim de zile cu el, la fel. Nu se poate sa-l arunci pe copil doar pentru ca te-ai despartit, nu e vina lui si o instanta nu ar trebui sa incuviinteze asa ceva, vazand ca e impotriva legii.

Cum sa-i dai unui parinte incuviintarea de a-si arunca copilul la gunoi? De a se dezinteresa de el? Nu e moral, legal, nu e nicicum decat cruzime.

Sunt parinti care isi asuma obligati rolul de parinti si unii chiar o fac bine. E din inertie, pornit din orgoliu, din modul in care au divortat ori din presiunile parintilor lor, la final insa au o relatie cu copilul lor si, in esenta, asta conteaza pentru copil.
Stiu copii pentru care relatia cu tatal a constat in sambete petrecute cu bunicii, insa copilul a avut acolo, undeva, un parinte peste care si-a putut canaliza o figura paterna (sigur, de tipul asa nu!) si a putut sa-i reproseze anii fara el, a putut sa inchida cumva anii petrecuti cu bunicii in loc de tata. Psihologic, acea "closure" e extrem de importanta; e suferinta, dar nu e abandon.
Pe copil in ajuta sa aiba o intelegere a situatiei, sa aiba cui spune, pe cine lauda, pe cine apostrofa, nu sa se simta abandonat, asta-i cel mai distructiv sentiment pentru un copil, mai rau decat o palma sau mese neregulate.

Libertatea parintilor nu trebuie sa fie mai importanta decat interesul copilului lor, ca de-aia interesul copilului e superior si al lor nu.

Regret faptul ca in cultura romaneasca nu a crescut sentimentul parintesc peste proverbul "eu te-am facut, eu te abandonez". Am inca speranta, insa atitudini ale profesionistilor de acest tip, ca-i mai bine copilului fara o mana (scuze, fara o mama), ar trebui sa dispara tocmai pentru ca sa porneasca de undeva si raspunderea asta parinteasca.