Ca vrea sa-l duca tata la antrenament sau sa-l ia mama de la pictura, pentru asta isi foloseste, prematur de multe ori, cele mai avansate tehnici, impropriu dobandite, de manipulare si manageriere a unei situatii. Doare cand sta in spital si nimeni nu vine la el. Doare cand sta singur acasa ori cu bone, niciodata cu un parinte...
Doare cand i se retrage toata iubirea parinteasca pentru ca a scapat un gest ori cuvant amabil despre cel care i-a dat cealalta jumatate din ADNul lui.
Doare cand ii raman jucariile dragi lui imprastiate pe trotuar doar pentru ca i le-a luat celalalt. Doare ca accepta de la straini, dar nu de la ambii parinti. Ca nu e permis.
Ati vazut copil vreodata sa-si intrebe un parinte: dar daca esti ocupat(a) de ce nu merg la celalalt sa stau, ca sa ai timp sa termini ce ai de facut? Nu, mint si sufera, spunand exact ce vrea sa auda fiecare parinte, baleind intre:
Vreau sa vin la tine mai dessi
Nu vreau sa mai merg dincoloSpun asta, saracii, ca declaratia suprema de iubire, ca o acceptare neconditionata ca asa ii place parintelui, ca felul in care pricep cum sa stea la masa ori sa se spele pe maini... e o rutina... dureroasa.
In majoritatea cazurilor in care copilul declara cele de mai sus catre unul sau ambii parinti, acel copil are nevoie urgenta de sprijin psihologic extern, indiferent din vina cui ar fi spusele astea sau care e cauza declaratiei.
Si tot in majoritatea cazurilor copilul minte. Se minte, il minte si pastreaza cu grija secretul in el, ajungand sa se convinga ca el simte ce spune, alternand simtaminte diametral opuse in timp de 3 minute. Ajunge sa piarda contactul cu el insusi, sa nu mai stie ce vrea si ce simte el de fapt, sa stie doar ce trebuie sa simta.
Copilul trebuie sa simta iubire. Iubiti-l!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu